Mă uitam pe Euronews și
l-am văzut pe Obama. A încărunțit. Se apropia de microfonul solitar,
așezat simplu, dar elegant, pe o peluză. Avea același mers elastic,
relaxat, deși părea cam adus de spate. Avea aceeași privire deschisă,
directă, niciodată tăioasă, dar care acum era mai grea, mai întoarsă
spre sine. Avea același zâmbet plăcut, doar că la colțurile sale se
vedeau riduri amare. A fluturat din
mână, prietenos, spre camerele de luat vederi. A vorbit despre noile
sancțiuni împotriva Rusiei. A făcut-o ca într-o doară, cu vorbe lipsite
de patimă, ca și cum a comandat de mâncare unui ospătar.
Mă uitam la el, îl ascultam, mă gândeam că fiecare cuvânt, fiecare literă, fiecare modulare a vocii sale au efecte globale. Că fiecare detaliu produce istorie. Era soare acolo, pe peluza de pe care vorbea Obama, un vânt de vară îi mai mișca poala hainei impecabile. Dar tot privindu-l pe președinte, privindu-l cu atenție, am început să-i aud tot mai puțin cuvintele. Îl priveam și mă copleșea impresia că nu mai are nici un chef. Că nici nu sunt vorbele lui. Voința lui. Că nici măcar nu este președinte.
M-a pocnit suspiciunea că președintele este asemenea unei bancnote: lipsit de valoare în sine, dar încărcat de o valoare simbolică. În sine e doar hârtie; material textil. Plastic. Și că, asemenea unei bancnote care, în urma unor decizii care nouă, celor de jos, ne scapă, se poate devaloriza peste noapte, la fel era și președintele Obama. Și nu doar Obama, ci oricare alt președinte, oricât de ”jucător” s-ar dori el. Dar cât timp i se oferă acea valoare simbolică, bancnota e atotputernică. Ea vinde și cumpără, ea face istorie. Nu hârtia, nu plasticul, ci cuvintele care ne spun că ea valorează cât valorează. Și pe care noi le credem, pentru că nu se poate altfel. Nici o religie nu poate face asta.
Tot arsenalul de gesturi, ritualuri, lucruri care construiesc autoritatea președintelui au ceva de iluzionism. Servicii Secrete, mașini blindate, convoaie impresionante, bunker de urgență, Air Force One, drapel, saluturi militare pe portavioane plutind pe toate oceanele lumii, Casa Albă, filme hollywood-iene, solitudinea unui microfon pe o peluză... totul pentru a împacheta și a construi o autoritate care nu este nicidecum a omului care vorbește, ci a instituției pe care acesta o reprezintă. O încarnează, chiar. E un fel de ”întrupare”.
Da, Obama mi s-a părut o bancnotă. O bancnotă cu o piramidă retezată, un triunghi din interiorul căruia strălucește un ochi atotvăzător, ”in God we trust”, o semnătură a secretarului Trezoreriei, chipul lui Washington, un număr de serie. De serie. Obama, un președinte într-o serie de președinți, Obama un președinte între președinți de serie.
Nu e nici un adevăr în ceea ce zic aici. Nu e divulgat nici un secret. E doar un sentiment, o impresie. Dar dacă o prezint aici este pentru ea a venit la pachet cu gândul că toată butaforia aia, tot efortul gigantic și minuțios, tot capitalul politic, financiar și mai ales simbolic au fost investite constant tocmai pentru ca eu, ăla oarecare, dintr-un fotoliu matinal, dintr-un colț de lume, să am cât mai puțin această impresie.
Mă uitam la el, îl ascultam, mă gândeam că fiecare cuvânt, fiecare literă, fiecare modulare a vocii sale au efecte globale. Că fiecare detaliu produce istorie. Era soare acolo, pe peluza de pe care vorbea Obama, un vânt de vară îi mai mișca poala hainei impecabile. Dar tot privindu-l pe președinte, privindu-l cu atenție, am început să-i aud tot mai puțin cuvintele. Îl priveam și mă copleșea impresia că nu mai are nici un chef. Că nici nu sunt vorbele lui. Voința lui. Că nici măcar nu este președinte.
M-a pocnit suspiciunea că președintele este asemenea unei bancnote: lipsit de valoare în sine, dar încărcat de o valoare simbolică. În sine e doar hârtie; material textil. Plastic. Și că, asemenea unei bancnote care, în urma unor decizii care nouă, celor de jos, ne scapă, se poate devaloriza peste noapte, la fel era și președintele Obama. Și nu doar Obama, ci oricare alt președinte, oricât de ”jucător” s-ar dori el. Dar cât timp i se oferă acea valoare simbolică, bancnota e atotputernică. Ea vinde și cumpără, ea face istorie. Nu hârtia, nu plasticul, ci cuvintele care ne spun că ea valorează cât valorează. Și pe care noi le credem, pentru că nu se poate altfel. Nici o religie nu poate face asta.
Tot arsenalul de gesturi, ritualuri, lucruri care construiesc autoritatea președintelui au ceva de iluzionism. Servicii Secrete, mașini blindate, convoaie impresionante, bunker de urgență, Air Force One, drapel, saluturi militare pe portavioane plutind pe toate oceanele lumii, Casa Albă, filme hollywood-iene, solitudinea unui microfon pe o peluză... totul pentru a împacheta și a construi o autoritate care nu este nicidecum a omului care vorbește, ci a instituției pe care acesta o reprezintă. O încarnează, chiar. E un fel de ”întrupare”.
Da, Obama mi s-a părut o bancnotă. O bancnotă cu o piramidă retezată, un triunghi din interiorul căruia strălucește un ochi atotvăzător, ”in God we trust”, o semnătură a secretarului Trezoreriei, chipul lui Washington, un număr de serie. De serie. Obama, un președinte într-o serie de președinți, Obama un președinte între președinți de serie.
Nu e nici un adevăr în ceea ce zic aici. Nu e divulgat nici un secret. E doar un sentiment, o impresie. Dar dacă o prezint aici este pentru ea a venit la pachet cu gândul că toată butaforia aia, tot efortul gigantic și minuțios, tot capitalul politic, financiar și mai ales simbolic au fost investite constant tocmai pentru ca eu, ăla oarecare, dintr-un fotoliu matinal, dintr-un colț de lume, să am cât mai puțin această impresie.
0 comments:
Post a Comment